Arcul de triumf

Erich Maria Remarque

Arcul de triumf 

Femeia se îndreptă spre Ravic. Mergea repede, dar paşii ei aveau oşovăială ciudată. Ravic o observă abia când ajunse în dreptul lui. Era pa-lidă, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară şi avea ochii larg deschişi. Faţa îiera rigidă, aidoma unei măşti, goală pe dinăuntru, iar ochii ei aveau, înlumina lămpilor de pe stradă, o expresie atât de sticloasă, încât îiatraseră atenţia.

     Asa se incepe un alt roman al acestui scriitor fantastic.Va dau unele descrieri despre aceasta carte:

Medicul german Ravic se îndrăgosteşte dumnezeieşte în 1939, la Paris, de o italiancă de origine română pe linie paternă; chirurgul Ravic ucide uneori ca profesionist şi o dată ca un criminal; medicul Ravic nu vrea să ucidă şi din dragoste, dar iubita lui, care simbolizează alianţa româno-italiană din timpul războiului, trebuie să moară în 1946. Roşul este culoarea vampir care le va înghiţi pe toate celelalte. Acesta ar fi un scurt rezumat al cărţii, dar care nu conţine esenţialul.
 „Poţi să devii un arhanghel, un nebun, un criminal – nimeni nu observă nimic. Dar când îţi lipseşte un nasture – fiecare observă aceasta”.
Imaginaţi-vă că atâtea generaţii au citit episodul în care un german antifascist îl ucide pe un german nazist şi se simte uşurat: „Am să omor şi iar am să omor”. Haake era ticălosul cu zâmbet rece care l-a torturat trei zile pentru că-i ţinuse ascunşi pe doi prieteni căutaţi de Gestapo. O fată frumoasă care-l cunoştea pe Ravic a murit tot atunci în lagărul de concentrare pentru femei. Sybil este răzbunată, Ravic l-a ucis în Franţa pe Haake.

„Îl vom găsi şi-l vom extermina pe asasin”
Oare dacă ar fi scris la noi vreuna dintre victimele deportărilor despre satisfacţia de a ucide un comunist (de exemplu, pe Iosif Mordoveţ, şeful Securităţii), cum ar fi fost receptată această operă? Când citeşti ce se scrie la noi despre stânga, ai impresia că basarabenii n-au auzit despre teroarea adusă de comunismul rusesc şi n-au motiv de răzbunare. Prin excelentul său roman de dragoste, Remarque a deprins lumea să dorească moartea naziştilor mult mai eficace decât Ehrenburg. Cred că această carte, cu mucalitul rus Morosov ca personaj-cheie în hotelul „International” din Paris, i-a determinat pe mulţi să se resemneze dinainte în privinţa ruşilor. Lui i-o încredinţează Ravic pe iubita sa româno-italiană spre a fi înmormântată.
La hotelul „International” din Paris refugiaţii se schimbă întruna. Vin spanioli franchişti şi pleacă spanioli republicani şi, în funcţie de culoarea acestor noi valuri, portretul lui Franco ba e pus, ba e scos de pe pereţi în camere. Numai Morosov rămâne neclintit.
„Dragostea, atunci când lovea inimile celor fără de cămin, îi zguduia şi punea totul sub stăpânirea ei”. Ravic fuge din spitalul lagărului de concentrare, trăieşte şi operează ilegal în Franţa. Tocmai ajunsese la concluzia că, „atunci când nu mai ai pentru ce trăi poţi fi liber”, când o descoperă pe actriţa palidă, blonda Joan, refugiată şi ea. Chirurgul fără paşaport trăieşte un scurt episod de dragoste. „- Ce-a fost cu noi, Ravic? – Iubire.- De aceea s-a şi sfârşit…” Ce pot să-şi dea oamenii unii altora, în refugiu, decât puţină căldură? Dar şi aici, remarcă Morosov, se opresc tocmai când ar fi mai multă nevoie să se ajute reciproc. Ce străină devine brusc Joan Madou, deşi el continuă să o iubească. Vom întâlni şi la Anton Holban personajul masculin contorsionat, aparent dur, care-şi ţine cu greu demnitatea în faţa Ei. Dragostea corupe caracterele, şi Ravic se fereşte inutil.
Refugiul şi dragostea
Substratul autobiografic este dragostea platonică a autorului pentru Marlene Dietrich (1901-1992), actriţa blondă care în 1939 a renunţat la cetăţenia germană şi a plecat în Franţa. Este romanul unor refugiaţi şi cuprinde cinci ani de experienţe traumatizante, între care şi cele sentimentale. Joan este „orhideea de oţel”, „îngerul care pretinde că vrea să te mântuiască, dar care încearcă să te răstignească încet, ca să nu-i scapi”. Este Ea, cea „slabă şi de neînfrânt”, la care El se întoarce mereu cu gândul să rupă orice legătură. Îi spune atât de firesc: „Pleacă de aici”, deşi o iubeşte.
Am în faţă un exemplar al cărţii ferfeniţat după atâtea lecturi. Recitesc unele pagini în care cititorii subliniază sau prind în acoladă splendide fragmente, adevărate poeme de dragoste, scrise de Remarque pentru „românca” Marlene Dietrich…
Impresionează şi ceea ce scrie despre Rolande, o prietenă care lucrează într-o casă de toleranţă şi apoi se întoarce în lumea ei burgheză „fără să ducă cu ea vreo umbră din lumea cealaltă. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu multe din prostituate. Unele devin soţii ideale”.
Pe Joan nu poate s-o mai păstreze, pentru că ea are un alt statut. Nu-i poate ierta că a căutat alte soluţii, cu alţi bărbaţi, cât timp el trebuia să dispară. „Odată cristalul sfărâmat sub ciocanul îndoielii, poţi să-l lipeşti la loc, dar nimic mai mult. Să minţi şi să priveşti lumina frântă, care fusese odată o minunăţie albă, un cristal lipit la loc. Ceasul a trecut. Nimic nu poţi aduce înapoi.”
Final prea de tot simbolic: ea a căutat alte soluţii în timp ce el trebuia să se ascundă. De câte ori s-a comentat asemănător şi „întoarcerea armelor de către România la 23 august 1944”.